Gătaia este un mic oraş de câmpie, în sudul judeţului judeţul Timiş. În administrarea sa intră localităţile Butin,Percosova, Sculia, Şemlacu Mare şi Şemlacu Mic. Împreună cu acestea, are o populaţie de 6.226 locuitori (2002).

Prima menţiune documentară despre Gătaia datează din 1323. Într-un document maghiar din 1343, se spune că existau aşezările Superior Gataal şi Inferior Gataal (Gătaia de Sus şi Gătaia de Jos), care s-au unit cu timpul. În multe documente din Evul Mediu apar, în legătură cu locuitorii, nume româneşti precum Dunca sau Dragul.

Mult timp această localitate a aparţinut de judeţul Caraş şi abia la sfârşitul secolului al XVII-lea, în 1779, a fost încorporată judeţului Timiş. Sub austrieci se regăseşte locuită, cu numele Gataja. Despre caracterul „valah” (românesc) din acea perioadă al Gătaiei vorbeşte istoricul maghiar Fenyes Elek. La 1823 Gătaia este vândută de către fisc stăpânilor feudali Ladislau Ludovic şi Carol Gorove (scriitor), care decid colonizarea cu maghiari. Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, maghiarii erau deja majoritari.

În anul 2004 Gătaia a primit statutul de oraş, având în administrarea sa localităţile Butin, Percosova, Sculia, Şemlacu Mare şi Şemlacu Mic. Tot atunci, satele Berecuţa, Birda, Mânăstire şi Sângeorge, s-au desprins de fosta comună şi au format comuna Birda.

La recensământul din 2002, Gătaia propriu-zisă avea 4.073 locuitori, iar împreună cu satele componente, 8.103 locuitori (inclusiv actuala comună Birda). La 1 ianuarie 2010, Gătaia, împreună cu satele aparţinătoare, a înregistrat 6.226 locuitori.

---

Sculia este un sat în judeţul Timiş şi din punct de vedere administrativ aparţine de oraşul Gătaia. Are o populaţie de 754 locuitori (2002).

Prima menţiune documentară despre Gătaia datează din 1323. Într-un document maghiar din 1343, se spune că existau aşezările Superior Gataal şi Inferior Gataal (Gătaia de Sus şi Gătaia de Jos), care s-au unit cu timpul. În multe documente din Evul Mediu apar, în legătură cu locuitorii, nume româneşti precum Dunca sau Dragul.

Se situează în sudul judeţului Timiş, fiind practic lipit de oraşul Gătaia. Localitatea este traversată de drumul naţional DN58B. Se învecinează la nord cu Şipet, la est cu Şoşdea (Caraş-Severin), la sud cu Gătaia şi la vest cu Birda.

Prima atestare documentară a localităţii Sculia datează din 1333, apărând înscrisă în listele de dijmă papale. În documente din secolul XV apar denumirile Tothskola, Also Szkulya şi Felso Skulya (Sculia Slovacă, Sculia de Sus şi Sculia de Jos). Satul a rezistat perioadei otomane, pentru că la 1690-1700, apare menţionat în scrierile lui Marsigli. De asemenea, pe harta lui Mercy din 1723-1725 este trecută localitatea Sculla, aparţinătoare districtului Vârşeţ.

Localitatea a fost un important centru românesc în această zonă de câmpie. În perioada administraţiei maghiare s-au aşezat aici maghiari a fost destul de important şi în 1920 chiar ajuns să-l depăşească temporar pe cel al românilor. Pe lângă români şi maghiari au mai trăit aici germani şi sârbi. Românii au construit biserica ortodoxă la 1863, maghiarii au construit-o pe cea reformată în 1870.

La recensământul din 2002, satul Sculia avea 754 locuitori, din care 652 români, 96 maghiari şi 6 de alte etnii.

---

Şemlacu Mare este un sat în judeţul Timiş şi din punct de vedere administrativ aparţine de oraşul Gătaia. Are o populaţie de 398 locuitori (2002).

Se situează în sudul judeţului Timiş, la circa 12 km sud de oraşul Gătaia. Are staţie proprie la calea ferată Buziaş-Jamu Mare. Se învecinează la nord cu Gătaia, la nord-est cu Măureni (Caraş-Severin), la sud-est cu Ferendia şi la sud-vest cuŞemlacu Mic.

Prima mențiune documentară a Şemlacului Mare datează din anul 1270, atunci când localitatea este amintită într-un document ecleziastic cu numele de Meseusumlow. Era un centru rural relativ important. La 1319 este menţionat pentru a doua oară, cu numele de Mezo-Sumlo. Între 1344 şi 1370 avea deja statutul de oraş (civitas Mezeusumplyo), dar a decăzut spre sfârşitul Evului Mediu, coborând la rang de târg. În 1624 e menţionat ca oppidum Mezo Somyo.

Satul a devenit majoritar slovac după 1720, când a fost reînfiinţat, cu numele de Semlak şi colonizat cu familii de slovaci. Astăzi Şemlacu Mare este un sat majoritar românesc.

La recensământul din 2002, satul Şemlacu Mare avea 398 locuitori, din care 356 români, 16 maghiari, 9 slovaci, 7 germani şi 10 de alte naţionalităţi.

---

Şemlacu Mic este un mic sat în judeţul Timiş. Administrativ, face parte din oraşul Gătaia şi are 198 locuitori (2002). Aici se găseşte Mănăstirea Săraca, una din cele mai vechi mănăstiri din Banat.

Şemlacu Mic este un mic sat de câmpie, amplasat în sudul judeţului Timiş, în Câmpia Gătaia. Se situează la circa 10 km distanţă de Gătaia şi la circa 60 km distanţă de municipiul Timişoara. Se află relativ departe de marile artere de circulaţie şi se învecinează direct numai cu Şemlacu Mare la nord-est (3 km) şi cu Butin la sud-vest (circa 2 km).

Localitatea este mai veche decât s-a crezut iniţial. Conform studiului toponimic al lui Remus Creţan, localitatea este menţionată într-un document din 1404, împreună cu satul Somlyug (Şemlacu Mare), de care s-a deosebit prin adăugarea diminitivului mic: Kis Somlya. Satul era direct legat de existenţa Mănăstirii Săraca.

Satul nou a fost înfiinţat în 1802 cu colonişti germani şi cehi, pe proprietatea lui Vasile Osztoics, care o cumpărase de la erariu (fisc). Germanii i-au zis Kleinschemlak, iar administraţia maghiară Varsomlyo. Biserica evanghelică, construită în1858, a fost abandonată după plecarea germanilor şi este astăzi în stare avansată de degradare, în pericol de prăbuşire.

Până în anii '70, satul era populat cu germani (şvabi bănăţeni) de religie evanghelică. Pe lângă aceştia mai trăiau şi câţiva slovaci, maghiari, sârbi şi români. După ce majoritatea a germanilor a emigrat, locul lor a fost luat de către români. La recensământul din 2002, Şemlacu Mic mai numără 198 locuitori, toţi români ortodocşi.

Cel mai important monument de cult din localitate şi din zonă, este Mănăstirea Săraca, o mănăstire ortodoxă veche de peste 800 de ani, în care există o icoană despre care se spune că este făcătoare de minuni. Mănăstirea atrage la Şemlacu Mic un număr de vizitatori relativ mare, în special de hramul mănăstirii, dar şi credincioşi care vizitează ocazional mănăstirea.

---

Butin este un sat de slovaci în judeţul Timiş. Din punct de vedere administrativ, aparţine de oraşul Gătaia. Are o populaţie de 436 locuitori (2002).

Se situează în sudul judeţului Timiş, la circa 13 km sud de oraşul Gătaia, de care aparţine administrativ, şi circa 60 km sud de municipiul Timişoara, într-o zonă relativ izolată. Accesul se face pe drumul nemodernizat Gătaia-Percosova. Se învecinează la nord-est cu Şemlacu Mic, la sud-vest cu Percosova şi la vest cu Roviniţa Mică, respectiv Roviniţa Mare la nord-vest.

Prima atestare documentară datează din 1337. Localitatea se numea probabil la început Buitoni, adică locuită de urmaşii lui Buitu. Butinul era foarte vechi la anul atestării sale documentare. El apare cu numele de Buitoni înainte de colonizarea sârbilor în Banat. Doar ulterior, după venirea acestora şi „sârbizarea” unor nume de localităţi, a devenitButin. Nu peste multă vreme, sârbii au părăsit satul şi au mai rămas doar românii. În perioada otomană apare în districtul Bocşa, cu numele Butyin. Într-un defter otoman din 1554, este consemnat cu 7 case.

Butinul apare şi în conscripţia din 1717 în evidenţele camerale, cu 23 de case, se numea Budschin şi aparţinea districtului Vârşeţ. Harta Contelui Mercy o notează cu numele de Puthin. Până pe la 1800, satul era amplasat mai la răsărit, pe unde este astăzi Şemlacu Mic, însă din cauza inundaţiilor frecvente, locuitorii au fost nevoiţi să se mute mai spre vest, pe locul unde se află astăzi.

La începutul secolului XIX, proprietarul Bissingen-Nippenburg a colonizat aici numeroşi slovaci şi câţiva germani. Aceştia au fost favorizaţi în detrimentul românilor, care, nevoiţi să facă loc coloniştilor şi sărăciţi din această cauză, încep să părăsească satul, emigrând spre Deliblata şi Seleuş (azi în Banatul sârbesc). În consecinţă slovacii au devenit majoritari.

În perioada interbelică s-a mai numit şi Buteni. Atunci a avut loc şi o scurtă revenire a elementului românesc. În 1925 s-a construit biserica ortodxă cu sprijinul prefecturii şi a emigranţilor români în America. Însă prima biserică a românilor din Buteni a fost Mănăstirea Săraca. Mai apoi, în 1806 ei au cumpărat biserica de lemn din Câlnic pe care au folosit-o mai bine de 100 de ani. Declarată monument istoric dar mult deteriorată şi supusă intemperiilor ea s-a prăbuşit în noiembrie 1937.

După cel de-al doilea război mondial, românii au plecat în număr tot mai mare şi per total s-a înregistrat un regres al Butinului. Astăzi satul este majoritar slovac.

Butinul este singurul sat bănăţean cu o majoritate slovacă. La recensământul din 2002, 80% din locuitori erau slovaci. Acest procent mare se datorează conservatorismului comunităţii slovace şi în consecinţă a emigrării populaţiei de români în Gătaia.

---

Percosova este un sat în judeţul Timiş. Din punct de vedere administrativ aparţine de oraşul Gătaia. Are 296 locuitori (2002).

Se situează în sudul judeţului Timiş, la circa 17 km sud de oraşul Gătaia, de care aparţine administrativ, şi circa 60 km sud de municipiul Timişoara, într-o zonă relativ izolată. Accesul rutier se face dinspre Denta, prin Rovinţa Mare, dinspre Gătaia, pe drumul nemodernizat Gătaia-Butin-Percosova sau dinspre Moraviţa ori Jamu Mare, prin Gherman. Se învecinează la nord-est cu Butin, la sud cu Gherman, la sud-vest cu Dejan, la nord-vest cu Roviniţa Mică, respectivRoviniţa Mare. Satul este străbătut de pârâul Moraviţa

În evul mediu aparţinea de judeţul Caraş şi este atestată documentar din 1358 sub numele Berkesz. LA 1424 era proprietatea despoţilor sârbi. După ce austriecii au cucerit Banatul în 1717, au efectuat un recensământ în care apare şi localitatea numită Percossovo, cu 13 case. Pe harta contelui Mercy din 1723 apare cu numele Bergossova şi aparţine de districtul Vârşeţ. În dicţionarul unguresc al lui Valy, este relevat faptul că Percosova era un sat mixt valaho-slovac, aflat în proprietatea statului. La 1816 a fost donată baronului general Ioan Hiller, al cărui urmaşi au posedat-o până la 1872 când a trecut în posesia familiei Lazarovici. Nu se ştie cu precizie când, însă începând cu anul 1800 sunt colonizaţi aici germani (şvabi) din localităţi apropiate. Satul devine cu timpul mixt, româno-german.

La recensământul din 2002, Percosova avea 296 locuitori, din care 271 români, 12 germani, 7 slovaci şi 6 de alte naţionalităţi.